Fete dulci ca-n Bucuresti, in toata lumea nu gasesti

Probabil ca va intrebati cine sunt…Sincera sa fiu, cred ca nici eu nu pot raspunde la o asemenea intrebare; raportandu-ne la Univers, o particula cu masa neglijabila, referindu-ne la Pamant, o furnica marunta ce se zbate sa traiasca, dar fata de Bucuresti sunt asemenea unui pui de vrabie ce tocmai si-a parasit cuibul: dezorientat si speriat.
Eu provin dintr-un sat de la poalele muntilor, un mic colt de paradis, unde totul pare sa aibe viata: apa, pietrele, copoacii toate fiind animate de cantecul dulce al pasarilor si scaldate de razele soarelui. Exista totusi un mic inconvenient: dupa un timp, te simti singur. Cred ca familia mea a observat acest lucru, asa ca, odata cu terminarea clasei a VIII-a, m-au trimis in capitala sa-mi continui studiile(oricum aveam mult de mers pana la cel mai apropiat liceu) si sa cunosc si alte personae, eventual sa-mi fac prieteni, dupa care tanjeam de-atata timp.
Neavand posibilitati materiale prea mari sau rude care sa ma intretina, m-am inscris la un liceu cu internat, iar cei de acolo au fost de acord sa vin cu o saptamana mai devreme ca sa ma pot familiariza cu locul.
Zis si facut. Pe data de 8 septembrie, o dimineata mohorata si innorata, am coborat din tren si m-am grabit sa parasesc peronul Garii de Nord. Eram extrem de fericita ca am ajuns intr-un sfarsit si foarte curioasa sa vad ce este dincolo de acei pereti.
Ce mai tura vura...In saptamana pe care am avut-o la dispozitie, am vizitat aproape tot orasul, iar o saptamana mai tarziu, cand m-am dus sa-mi cunosc noii colegi si diriginta. Aveam gura pana la urechi si fata luminata. Eram nespus de multumita de ceea ce vazusem saptamana precedenta.
-Doamne...Iti dai seama ca a inceput scoala? Colega mea de banca a considerat ca trebuie sa inceapa conversatia.
Si astfel, din vorba-n vorba, am ajuns sa discutam depre locurile natale, iar eu, mi-am exprimat admiratia nemarginita pentru Bucuresti. Dar ea a parut foarte surprise la inceput, dupa care, chiar m-a combatut:
-Ia spune-mi, de ce esti atat de impresionata? Nu mi se pare nimic special: aglomeratie, poluare -ca sa nu folosesc cuvinte mai dure-, hoti, animale maidaneze cam la tot pasu’...(rade ironic)...nu mi se pare nimic fabulos!
-Spus in felul acesta nici mie nu mi se pare! Dar gandeste-te numa’ la cei giganti de piatra ce insotesc soseaua pretutindeni, de-o parte si de alta, formand parca niste chei, iar acest lucru ziua, pentru ca noaptea, cele luminite-aprinse cari scanteie pe la geamuri parc’ar fi licurici, iar gargarite de tot felu’ coloreaza atmosfera placuta. Chiar ieri m-am plimbat cu una galbena, m-a dus pe Bulevardul Unirii. O splendoare! Am stat cred ca trei ore pe o banca, privind in stanga si-n dreapta. Ma simteam imobilizata, ca o statuie sau un obiect de mobilier. Trece atat de multa lume pe acolo...Incredibil! Mi-am luat si o gogoasa... N-am cuvinte...Dupa care m-am urcat din nou intr-o gaza galbena care m-a dus la Izvor. Am admirat Palatul Parlamentului- am facut o gramada de poze, desigur- dupa care m-am dus in Ciusmigiu si am savurat o vata de zahar langa fantana lui Eminescu si intamplator mi-a venit in minte o poezie care se potrivea de minune cu peisajul...,, Lacul codrilor albastru...”.La scurt timp, m-am dus pe Bulevardul Maresal Averescu, pe unde mai fusesem inaite in parcul Herastrau, dar am vrut sa mai fac niste poze cu Arcul de Triumf, Casa Presei Libere, la care am ajuns relativ repede, dupa care am pornit spre Universitate si inevitabil am ramas cu ochii priponiti pe colosul hotel Intercontinental. Si toate acestea numai intr-o zi, gandeste-te prin cate-am trecut de cand sunt aici...Fenomenal!
Dar spre necazul meu, nu mi-a impartasit entuziasmul:
-Bai, ia ascultati aici...Colega mea de banca s-a plimbat putin prin Bucuresti si nu mai poate de bucurie...Ha,ha! iar atunci s-a si ridicat din banca si a cautat pe altcineva cu care sa stea.
Vorba ceea ,, Fete dulci ca-n Bucuresti, in toata lumea nu gasesti”, dar eu continui sa sper!